Cuprins


restituiri

UN SIMBOLIST DOBROGEAN: AL. GHERGHEL

        

    Un creator de literatură, dintre cei mai fecunzi din Dobrogea, al cărui nume este foarte rar pronunţat astăzi, dar a cărui operă, susceptibilă să trezească interes, mai stăruie, îndreptăţit, în amintirea cititorilor mai vârstnici, este fostul coleg şi prieten al lui Ion Minulescu la liceul din Piteşti, poetul Al. Gherghel.
    Născut la Piteşti, la 27 aprilie 1879, Al. Gherghel s-a ridicat dintr-o familie de intelectuali: Mina şi Ion Gherghel, profesor de limbă germană, în Câmpulng Muscel. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, împreună cu D. Nanu, Mihăescu-Nigrim, Eugen Ştefănescu, în freamătul pădurilor de brazi şi şi-a închegat primele versuri în murmurul sfios al apelor de munte, la Cîmpulung, unde multe, foarte multe lucruri îi aminteau de vremurile strămoşeşti de glorie istorică. Al. Gherghel a făcut primele două clase de liceu în Bucureşti, la Sfântul Sava, unde are ca profesor de istorie pe Tache Policrat, după care este dat de părinţi la liceul din Piteşti, unde şi-a încheiat studiile secundare. Încă din această perioadă se manifestă şi înclinaţia sa spre literatură. Scoate, elev fiind, împreună cu liceanul Ion Minulescu, mai mic cu o clasă, revista literară Luceafărul, suspendată curând de directorul şcolii.
    Urmează la Bucureşti, cu destule greutăţi, începând cu anul 1904, cursurile facultăţilor de drept şi litere, într-o atmosferă de stimul şi încurajare întreţinută de profesori iluştri (T. Maiorescu şi M. Dragomirescu), fiind coleg cu Vasile Pârvan, Panait Cerna, I. Petrovici, Oreste Georgescu, I. Dragoslav. Tot în această perioadă, mai precis în 1906, debutează cu volumul Cântece în amurg şi, atras de viaţa literară a Bucureştiului, începe să frecventeze cenaclul lui Al. Macedonski şi pe cel al Vieţii noi al lui Ovid Densusianu şi, odată cu ele, cafeneaua Kübler, de pe Calea Victoriei, locul de întâlnire de pe vremea aceea a scriitorilor. La câteva luni de la absolvirea cursurilor universitare bucureştene, în martie 1908, pleacă la Berlin pentru specializarea în drept., dar curând se trezeşte fără posibilităţi de întreţinere materială şi este nevoit să renunţe şi să se întoarcă în ţară. Începe de-acum lunga sa carieră funcţionărească. Trecând un examen, devine administrator de plasă la Brăhăşeşti, judeţul Tecuci, se mută apoi în aceeaşi funcţie la Târgul Cucului, la Coteşti, lângă Focşani, pentru ca în cele din urmă, în septembrie 1911, să poposească la Constanţa. Profesor o vreme, el s-a dedicat aici avocaturii şi poeziei, publicând şase volume şi făcând o strălucită carieră de aproape trei decenii. A murit aici, la 20 decembrie 1951, în casa pensionarului C.F.R. Constantin Martinescu.
    Colaborator apropiat, alături de Mihail Cruceanu, Eugeniu Speranţia, Vintilă Paraschivescu, Constantin T. Stoika şi alţii, al Vieţii noi a lui Ovid Densusianu, Al. Gherghel a început prin a scrie o poezie cerebrală şi rece. Adept, cum a observat Eugen Lovinescu (în Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937, Bucureşti, Editura Socec, p. 150) al „simbolismului academic” cultivat de Viaţa nouă, el a reunit în volumul de debut (Cântec în amurg, Bucureşti, 1906) versuri de o exagerată distincţie a expresiei şi glaciale. Nu la mult timp însă, în cel de-al doilea volum (Insula uitării, Constanţa, 1924), lirismul lui Al. Gherghel capătă un aspect nou, evoluând spre sugestie, spre expresia imprecisă, adică spre simbolismul adevărat. Poezia lui este făcută acum din umbre şi mister şi versurile transmit, cu o remarcabilă grijă pentru discreţie, o stare generală de melancolie. De fapt volumul acesta schiţează, încă din 1924, principalele elemente care vor caracteriza lirismul acestui poet peste 8-10 ani, atunci când Gherghel va da întreaga măsură a talentului său. Orientarea poetului dobrogean spre simbolismul real, asimilat tot mai corect în substanţa lui intimă, devine aşadar predominantă în volumele, apărute toate la Constanţa, Raze şi umbre (1933), Solitare (1935), Cristale (1936) şi Pe ţărmul mării (1942). Simbolismul lui Gherghel în aceste plachete se susţine îndeosebi prin cultivarea evaziunii, a nostalgiei infinitului marin şi a poeziei autumnale. Înainte de orice, să observăm însă că, temperamental, Al. Gherghel nu este simbolist în genul lui Minulescu, expansiv. Poet cu o viaţă sufletească zbuciumată şi cu o constituţie fizică delicată, Gherghel a fost structural un timid, la care nemulţumirea faţă de realitate a luat, ca-n atâtea cazuri, forma izolării, a retragerii în propria fiinţă. În poezia lui e uneori o apăsare psihică dureroasă, o dezolare incurabilă, poetul devenind, cum ar spune E. Lovinescu, „ediţia de buzunar” a unui Bacovia puţin mai vitaminizat. Cromatica tablourilor sale, dominată de culorile închise, convoiaie mortuare care macină tăcut noroiul, în urma câte unui dric sărac de clasa a treia, ca şi notele de tulburare sufletească, acea angoasă autumnală, sunt semne clare de atitudine bacoviană. De altfel, neliniştea lui Al. Gherghel, prin formele de manifestare ca şi prin cele de transfigurare artistică, cheamă insistent în memorie pe autorul Plumbului. Poezia Pe mlaştini a poetului dobrogean, notând senzaţiile dintr-un moment de vid sufletesc, este soră bună cu Lacustra lui Bacovia:
    … Spre mlaştinile goale, aseară mă purtase / Un dor adânc … sau poate, o tristă presimţire / Şi cum, nestăpânit, fugara-nchipuire / mărea cu mult pustiul ce stolul îl lăsase, / - / Spre zarea-nsângerată şi-a marilor abise, / Se depărta de mine, ca sufletul în vise, / Cu stolul ce trecuse pe mlaştina bizară! Cultivarea solitudinii, predispoziţie de poet cu fizic şubrezit şi marcă a viziunii sale simboliste (Un Robinson Crusoe aş vrea să fiu, / Stăpân pe gânduri, singur în visare… Visare, în vol. Pe ţărmul mării) nu este la Gherghel singura formă de evaziune din faţa prozaismului vieţii cotidiene. La rândul ei, starea de însingurare îl conduce pe poet la aspiraţia către ţinuturi enigmatice, la poezia tărâmurilor străine. Poezia lui Al. Gherghel, stimulată desigur şi de relieful geografic marin în care îşi fâlfâie aripile, se adaptează momentului. Ca altădată I. Minulescu, care tot la Constanţa, în 1906-1907, crease Romanţa celor trei corăbii, Romanţa celor trei galere, Spre Insula Enigmă şi alte cunoscute „Marine”, Al. Gherghel are şi el nostalgia depărtărilor, a ţărmurilor străine, care devin un fel de obsesie şi de autoliniştire (Când toamna va veni, voi fi departe / Şi voi cânta pe ţărmuri înstelate – scrie el în Romantică, vol. Solitare). Nota personală a lui Gherghel provine din persistenţa inspiraţiei marine. Ca poet al naturii, cum apare în ultimele sale volume de versuri în care de cele mai multe ori accentul este pus pe observarea universului înconjurător, Al. Gherghel practică poezia parcurilor desfunzite, dar mai ales cântă tăcerea dezolantă a nopţilor. Viziunea poetică, totdeauna melancolică, este peste tot rezultatul transferului emoţional efectuat de poet asupra cadrului natural. Văzută prin psihologia poetului şi umanizată în toate elementele sale, natura-peisaj capătă adesea putere de sensibilizare, creând senzaţia de mister. Iată, bunăoară, această Noapte la Mamaia-sat (vol. Solitare): Apocaliptică din zarea mării / Se-apropie luna pe cărări de sânge / Şi parcă-n jerbe vii de-argint se strânge / Lumina-n cotiturile cărării. / - / Când ţărmul rupt în apă se răsfrânge / Sub albul selenar al depărtării, / Un cântec trist din miriştea uitării / Pătrunde-adânc în suflete şi plânge. / - / A pus să cânte-orchestra lui de şoapte? / - / Sonore clipe trec, ca o părere / Şi plâng doar frunzele ce cad uscate, / În dezolanta nopţilor tăcere! /. Când observaţia se aplică tabloului urban (vezi poeziile Mangalia, Peisaj în Balcic, în vol. Solitare), elementele de decor ale acestui tablou sunt şi ele tipic simboliste, alcătuind imaginea oraşului provincial cenuşiu, în paragină, plictisit şi melancolic, caracteristic epocilor trecute, sau schiţând forfota muncii din port. Ca şi alţi simbolişti, Al. Gherghel devine uneori adeptul şcolii romane a lui Jean Moréas. În cuprinsul poeziei sale îşi fac deci loc tendinţele clasiciste, evidente atât în tentativele de rememorare a lumii antice, cât şi în cultivarea spiritului artistic al clasicismului. Poeziile cu un conţinut de evocare a elementelor antice sau a vestigiilor trecutului românesc între Dunăre şi Mare, reprezintă în acelaşi timp şi unele din piesele de rezistenţă ale poetului. Acestei tendinţe literare se circumscrie şi obişnuinţa organizării lumii antice în viziuni pe care poetul le include universului real: Într-un boschet de mirt, antichitatea / În naiuri mute o evocă Panni. / Iar peste trupul trupul Nimfelor ning anii / Şi plânge peste tot imensitatea. (În parcurile moarte, vol. Pe ţărmul mării).
    Circumscrierea lui Al. Gherghel într-o singură formulă artistică este, desigur, păgubitoare, căci, asemenea întregii mişcări, simbolismul poetului dobrogean este destul de neomogen. Fapt este, de altfel, că realitatea literară în perioada interbelică, mai complexă decât oricând, ne obligă să abandonăm formulele şi etichetările. Vom spune, de aceea, că fiind un simbolist ca orientare generală, Al. Gherghel a cultivat în acelaşi timp şi parnasianismul. Ca parnasian, Al. Gherghel este un descriptivist rece, care se ocupă de corectitudinea versului şi a ritmului, de arta cu care sunt realizate imaginile. Poetul, care spre sfârşitul vieţii avea să exclame: Noi am trăit în cer cu poezia, / Iar pe pământ, o clipă, ca-ntr-o gară (Pasaj, vol. Pe ţărmul mării), sugerând detaşarea, însingurarea, dar şi imaginea creatorului slujind cu credinţă arta, a fost un pasionat al muncii literare, un artist care a şlefuit cu migală vers cu vers, sonetele sale, prin eleganţa formei şi prin grija cu care e cizelată expresia, cuvântul, putând sta alături de cele mai reuşite exemple de artă parnasiană la noi. Predispoziţia pentru cultul formei apare la Al. Gherghel încă de la cel de-al treilea volum de versuri, Raze şi umbre, odată cu preocuparea pentru sonet, dar ea sporeşte considerabil în volumele următoare. Anume poezii ale acestor volume ne fac cunoştinţa unui poet care, mai puţin melancolic, aproape impasibil, păşeşte în templul poeziei după ritualul studiat al marilor preoţi. Prin aceasta, versurile capătă un aer artificios, transcrierea imaginilor nefiind un act spontan ci atent supravegheat, ca-n acest sonet intitulat Bibelouri (vol. Solitare): Marchiza mea, ridicol de severă, / În rochia cu volane violete, / Arunca-n jurul ei priviri discrete / Din tronu-improvizat pe etajeră. / S-au dus de mult saloanele cochete, / Iar splinu- aristocrat s-a stins în seră, / Şi dantelate braţe nu se-oferă / Să te conducă-n ritm de menuete.

Enache PUIU

[Cuprins]  [1]  [2]  [3]  [4]  [5]  [6]  [7]  [8]  [9]  [10]  [11]  [12]  [13]  [14]  [15]  [16]  [17]  [18]  [19]  [20]  [21]  [22]